Insomnia

Tipul de alimente pe care le consumăm ne influențează capacitatea de a dormi bine. Momentul în care mâncă, joacă, deasemenea, un rol foarte important.

Mesele îmbelşugate, chiar şi cele ce constau în alimente sănătoase, pot deregla somnul. În mod ideal, atât pentru somn, cât şi pentru digestie, nu trebuie să mâncăm cu mai puţin de două-trei ore înainte de a merge la culcare. 

Singurul lucru pe care ci care suferă de inspmnie trebuie să îl consume înainte de a merge la culcare, este o ceaşcăde băutură de malţ sau de plante sedative cu miere.

Dietă:

Creşteţi consumul de: 

- ovăz

- băutură de malţ

- miere

- carbohidraţi 

- lăptuci

Reduceţi sau eliminaţi:

- băuturi excitante

- ciocolată

- condimante

- carne

- brânzeturi maturate

- proteine

- băuturi carbogazoase

Hiperactivitatea infantilă

Hiperactivitatea infantilă e o problemă tot mai prezentă în țările dezvoltate. Din nefericire, la fel sunt și agresivitatea și violența în rândul tinerilor și adulților deopotrivă.

Cauze alimetare și de altă natură

Dieta joacă un rol fundamental în tulburările comportamentale. Pe lângă produsele care trebuie eliminate sau reduse, mai sunt şi alte cauze ale hiperactivităţii şi agresivităţii:

-          Un mic dejun neadecvat. Copiii care nu-şi încep ziua cu un mic-dejun complet şi sănătos, suferă de nervozitate, oboseală, iritabilitate şi chiar comportament agresiv. La fel se întâmplă şi în cazul adulţilor.

-          Contaminarea cu plumb. Un studiu al Universităţii din Pittsburg arată că acei copii care au fost expuşi la contaminare cu plumb prezintă un risc mai ridicat de a dezvolta un comportament antisocial, delincvent şi agresiv. Carnea animalelor şi a peştilor crescuţi în apropierea zonelor industriale este, de obicei, alimentul cu cele mai ridicate niveluri de contaminare cu plumb.

Recomandări dietă: creşteţi consumul de cereale integrale, germeni de grâu şi vitamina B1. Reduceţi/eliminaţi aditivii alimentari (unii coloranţi artificiali cum ar fi tartrazina, pot declanşa comportamente hiperactive şi chiar agresivitate, în special la copii), zahărul alb, băuturile excitante, alcool, carne, dulciuri rafinate.

ANGELICA

Denumire, descriere, părţi folosite
Angelica (Angelica archangelica) este o plantă ierboasă înaltă, din familia umbeliferelor, care crește mai mult în regiunile montane, fiind ocrotită de lege. În scopuri medicinale se recurge la planta cultivată, de la care se recoltează rădăcinile (Radix Angelicae), de culoare închisă, negricioasă și cu miros aromat caracteristic.

Substanţe active
Rădăcina conține ulei volatil în a cărui compoziție intră principii cumarinice, angelicina, xantotoxina, imperatorina, bergaptenul. Mai conține acizii cafeic, clorogenic, angelic, fumaric, oxalic, acizi grași, taninuri, substanțe glucidice.

Acţiune, proprietăţi
Substanțele fitochimice din rădăcina de angelică au proprietăți tonice, stimulente, carminative, stomahice. Uleiul volatil din angelică are efecte excitante asupra sistemului nervos central, la administrare în doze mici, în timp ce la doze mari manifestă o acțiune puternic inhibitoare, deprimantă, afectând chiar luciditatea.

Indicaţii terapeutice
Fitoterapia cu angelică este utilizată în afecțiuni ale stomacului însoțite de anaciditate sau hipoaciditate, pentru stimularea poftei de mâncare. Uleiul volatil se recomandă în anorexie, dispepsii, meteorism. Uleiul eteric de angelică se mai folosește și extern în terapia reumatismului.

Preparare și administrare
Pentru prepararea unui decoct se folosește 1 linguriță de pulbere de rădăcină, la 1 cană cu apă. Se lasă la fiert cca 2 minute după ce dă în clocot. Se ia de pe foc și se lasă vasul acoperit încă 15 minute. Se strecoară și se lasă să se răcească. Se poate folosi 1 cană pe zi, dar în nici un caz mai mult de 2 căni. Alte preparate din rădăcină de angelică sunt maceratul, tincturile. Uleiul volatil de angelică se administrează în doze foarte mici de 0,05-0,3 g într-o priză.

Precauţii
Având în vedere efectul negativ al dozelor mari, se recomandă folosirea cu maximă prudență atât a preparatelor din rădăcină de angelică, cât mai ales a uleiului volatil. Este contraindicată la femei în timpul sarcinii.

Anasonul - medicamentul neştiut

Anasonul (Pimpinella anisum) este o plantă cultivată, înrudită cu pătrunjelul (familia umbeliferelor), cu tulpină ramificată, care crește până la o jumătate de metru. Frunzele de la bază sunt ovale, cu margini zimțate, iar cele din partea superioară a tulpinii se divizează în fâșii înguste. Înflorește
în lunile iunie-august. De la anason se folosesc în scop medicinal fructele (Fructus Anisi) – popular considerate și numite semințe. Acestea au dimensiunea de 3-5 mm, o formă aproximativ ovoidală, mai subțire la unul din poli, au un miros caracteristic, plăcut, aromat. Se recoltează în lunile august septembrie. Fructele sunt folosite și în industria alimentară ca aromatizant.

Substanţe active
Fructele conțin numeroase substanțe și un ulei volatil. Uleiul este reprezentat de o cantitate mare de anetol, dar și anisaldehidă, acid anisic, eugenol. Pe lângă uleiul volatil, fructele de anason mai conțin și alte substanțe grase, proteice, glucidice, mucilagii, dianetol, cumarine, tocoferol, acizi polifenolcarboxilici. În literatură sunt amintite unele substanțe cu efect estrogenic.

Acţiune, proprietăţi
Preparatele medicinale din anason au proprietăți stomahice, carminative, eupeptice, antispastice. Substanțele active din anason stimulează secrețiile glandelor salivare, gastrice și intestinale, biliare și mamare. Acțiunea asupra căilor respiratorii se concretizează în efectul expectorant, de calmare a tusei.

Indicaţii terapeutice
Anasonul, ca plantă medicinală, este utilizat frecvent în colicile abdominale, inclusiv la copii, în combaterea meteorismului, în anorexie, pentru stimularea digestiei, pentru stimularea secreției lactate, în infecții respiratorii, traheite, bronșite, mai ales în faza uscată a tusei.

Preparare și administrare
Infuzia se prepară din ½ linguriță de fructe zdrobite, la 1 cană cu apă clocotită. Se lasă la infuzat 10-20 de minute, după care se strecoară. Se beau cel mult 3 căni pe zi. Pentru stimularea poftei de mâncare se bea cu o jumătate de oră înainte de mesele principale. Pentru calmarea colicilor la sugari se prepară o infuzie mai slabă din 6-8 fructe la 100 ml de apă. După răcire și strecurare, se dau 3-6 lingurițe, în funcție de vârstă. La copiii peste 5-6 ani, dozele sunt asemănătoare cu ale adulților.
Pentru stimularea secreței lactate la mamele care alăptează se poate folosi o infuzie preparată din anason în amestec cu chimen sau fenicul.
Ceaiurile nu se păstrează mai mult de o zi, iar administrarea îndelungată nu este de dorit.
Uleiul volatil se poate administra în doză de 2-3 picături.
Fructele de anason intră și în compoziția siropului expectorant.

Precauţii, contraindicaţii, efecte adverse
Nu este indicat în gastrite, ulcer gastric și duodenal, enterocolite acute și cronice. În doze prea mari, uleiul volatil poate să ducă la apariția unor manifestări toxice inițial concretizate prin stare de
excitație apoi fenomene de paralizie musculară, tremor, stare de euforie sau somnolență.
Anasonul trebuie administrat cu grijă la copiii mici, numai în dozele arătate, sub formă de infuzii slabe și nu este recomandat la cei care suferă de gastrită sau boală ulceroasă.

Diverse
Ca aromatizant, este folosit în numeroase preparate galenice, precum și în produse alimentare, bomboane etc.

Fructe/seminţe de anason

Nervozitatea

Sistemul nervos reacționează disproporționat la ceea ce se consideră a fi un stimul normal, atunci când se găseşte într-o stare de iritaţie sau agitaţie.

Toate drogurile acţionează asupra sistemului nervos şi produc sau agravează nervozitatea. Totuşi, în unele cazuri, ele dau impresia de eliberare momentană, deşi efectul lor negativ reapare curând cu şi mai mare putere. Tutunul, cafeaua, băuturile alcoolice sau alte băuturi excitante sunt cele mai comune cauze de nervozitate şi dezechilibru al sistemului nervos.

Tratament

Pe lângă alimente recomandate pentru nervozitate, există obiceiuri sănătoase ce ajută la combaterea ei:

-          Luaţi un mic dejun consistent pentru a evita hipoglicemia (carenţa de zahăr în sânge) ce se manifestă, de obicei, pe la jumătatea dimineţii, şi poate produce nervozitate sau iritabilitate;

-          Mâncaţi la ore regulate pentru a evita căderile bruşte de glucoză din sânge;

-          Dormiţi suficient de mult în mod regulat;

-          Faceţi exerciţii fizice în mod regulat, în special mersul pe jos încet ori alert;

Recomandări alimentare:

Creşteţi consumul de: ovăz, germeni de grâu, seminţe de floarea-soarelui, nuci, nuci braziliene, lăptuci, avocado, caju, mazăre verde, fructul pasiunii, caise, polen.

Reduceţi/ eliminaţi: băuturi excitante, băuturi alcoolice, zahăr alb, cafea, tutun.

Uscarea și pãstrarea plantelor medicinale

Plantele recoltate nu se așeazã direct pe pãmânt. Ele trebuie întinse în strat nu prea gros, pe prelate, saci de pânzã sau de hârtie, cât mai aerisit cu putințã. Apoi, tot înainte de uscare, ele trebuie curãțate și alese. Se vor înlãtura toate soiurile de impuritãți: plantele de alte specii, care s-au amestecat întâmplãtor sau din neatenție, corpurile strãine și chiar pãrțile nefolositoare ale plantelor recoltate. Pentru îndepãrtarea altor impuritãți, de exemplu pãmânt, este necesarã spãlarea.
Aceasta trebuie sã fie fãcutã operativ, într-un timp cât mai scurt, pentru a evita dizolvarea unora dintre principiile active ale plantei.
Uscarea trebuie sã înceapã cât mai curând dupã recoltare, transport, curãțare și selectare. Plantele nu trebuie sã transpire, sã se mucegãiascã sau sã fermenteze.
Uscarea se poate face în mod natural, prin acțiunea cãldurii aerului înconjurãtor, fie la soare, fie la umbrã, sau se poate face cu ajutorul unor uscãtoare speciale, în mod artificial. Uscarea naturalã se poate face într-o camerã goalã, în pod, în magazie, în șopron, pe prispã etc. Durata uscãrii naturale variazã în funcție de anotimp și de pãrțile supuse uscãrii (în timpul verii: 3-7 zile pentru frunze și ierburi; 20-30 de zile pentru rãdãcini sau scoarțe groase). Dacã sunt bine uscate, frunzele, ierburile, florile, se sfãrâmã între degete cu mici trosnituri. Fructele uscate pot fi și ele sfãrâmate, iar când sunt mișcate și se lovesc unele de altele produc un zgomot caracteristic, sec. Scoarțele și rãdãcinile sunt uscate dacã la îndoire se rup cu zgomot.
Plantele medicinale nu se pãstreazã în pungi sau cutii din mase plastice. Se pot ambala în pungi de hârtie sau în cutii de carton. Se vor depozita în cãmãri, adicã în locuri neîncãlzite și uscate, cu temperaturi relativ constante, ferite de acțiunea directã a luminii.
Pe fiecare pungã se scrie citeț denumirea plantei, a pãrții recoltate și data recoltãrii.

Recoltarea plantelor medicinale

Condiția esențialã pe care trebuie s-o îndeplineascã cel care
dorește sã culeagã plante medicinale este cunoașterea temeinicã a
speciilor care urmeazã sã fie culese. A confunda o plantã cu alta
ar putea fi o greșealã fatalã. Pentru a recolta plante medicinale
trebuie cunoscute locurile în care pot fi gãsite plantele respective
și, de asemenea, perioada de recoltare.
Tehnica recoltãrii diferã foarte mult în funcție de partea de plantã
recoltatã și de specie.
Rãdãcinile se vor recolta în perioada de repaus, adicã toamna
târziu sau primãvara devreme. Rãdãcinile se recolteazã prin
smulgere (dacã tulpina e suficient de rezistentã) sau cu
ajutorul unui hârleț.
Pãrțile aeriene (tulpini, frunze, flori) se vor recolta în perioada
de înflorire. Unele flori se recolteazã la începutul înflorii, iar
altele în plinã înflorire. În general, tulpinile se pot recolta
prin rupere cu mâna. Dacã tulpinile sunt tari sau existã riscul
sã fie smulse cu tot cu rãdãcinã, se vor recolta cu o secerã.
Sã avem grijã ca, în cazul plantelor a cãror tulpinã devine
lemnoasã la bazã, sã recoltãm numai partea de la vârf, partea
care s-a pãstrat ierboasã.
Frunzele se recolteazã manual, fie una câte una, fie toate
deodatã, prin strujire. (Se prinde ramura de vârf cu o mânã,
dupã care, cu cealaltã mânã, se cuprinde ramura din apropiere
și se trage spre capãtul opus; astfel, toate frunzele se vor
detașa și se vor aduna în palmã.)

Cu puține excepții, frunzele se culeg fãrã codițe.
Florile mari se recolteazã cu mâna. Inflorescențele se recolteazã cu foarfeca.

 Tehnica de recoltare a florilor și inflorescențelor poate fi foarte variatã, de la caz la caz.
Unele fructe se recolteazã direct cu mâna. Altele, cum sunt
afinele, se vor recolta mult mai cu spor cu ajutorul unor
piepteni speciali. Unele fructe se preteazã a fi culese prin
scuturare (în prealabil se întinde sub ramurile respective o prelatã).
Scoarțele se recolteazã primãvara, în perioada când începe
sã circule seva și când acestea se desprind cu ușurințã. Pentru
recoltarea scoarțelor este nevoie de un cuțit sau un briceag.
La nivelul tulpinii sau al ramurii se cresteazã scoarța de jur
împrejur, la o distanțã de 10-20 cm. Apoi, pentru a desprinde
scoarța, se taie de-a lungul, între douã crestãturi inelare. Dacã
tulpina este groasã, se pot face mai multe tãieturi
longitudinale, astfel încât scoarța se va prezenta sub forma unor fâșii.
Mugurii se recolteazã tot primãvara, când sunt suficient de
dezvoltați, dar înainte de a se desface. Se recolteazã cu mâna.
Starea vremii are o importanțã deosebitã dacã dorim sã recoltãm
plante de bunã calitate, cu un conținut optim de principii active.
Frunzele, pãrțile aeriene și florile se recolteazã pe vreme stabilã,
cu soare, fãrã umiditate, în timp ce recoltarea speciilor pentru
semințe sau fructe se face pe timp rãcoros, dimineața sau seara.